Dor de vin, dor de ducă

Îmi cer scuze pentru absența din blogosferă, având niște probleme de... personalitate, să le spunem. Salutările mele tuturor!

Sigură că n-o să moară singură - doarme într-o doară căci doare, moartea ei prinsă printr-un geam, el plecat în neant. Agasant de agonizant, el pleacă, ea pleacă capul și parcă sentimente arogante acum o-ncearcă.
Cu cenușă prelinsă pe pleoape, plânge, cange-n inimă și cancer în creier. Cancer și-n carcera coastelor. Cu speranța plecată în săruturi și cu vina-n vene, pe roșul ei în bujori, cu buzele roșii-n iad, gura pe-o gură de rai, simte secundele împușcând în tâmple și clopotul unei morți ticăind în suflet - sechelele unui sărut perfect secret.

Doamne! Cum să nu scuipi icoanele când damele și doamnele se pierd de casă ca să caute o simplă scenă unde totu-i fals și actorii falsează-un ultim vals ca-n viață cu pași aprinși și ochii stinși. Se strâng în brațe - nici o aripă nu crește!
Doamne! Cum să nu îți pictezi sufletul în cuvinte când fără flintă-n ochi ești un nimeni. Monștri șterg străzi scrise cu pete de sânge din suflet rupte și lor nu le mușcă nimeni din trecut!
Doamne! Iubește-ți și tu aproapele!

Și-i simte dorul, sentimente senzuale, ca-ntr-o floare de soare, și doare... căci lumea uită... El e plecat cu pantofi cusuți în ace de limbă - de vreo jumătate de ceas. El nu pierde timpul, dar timpul pierde-n el, se pierde plecând plecat. Bolnav în suflet - cange în creier și cancer în suflet și-n inimă, își simte bucuria zilei de ieri... ce zi va fi și mâine...

Aburi de conștiință

Am decis să scriu - trebuie să scriu. Scriu pentru a trăi. Trăiesc pentru a iubi și iubesc pentru a scrie. Ca toate viciile, în viață, și scrisul omoară. Încet-încet omoară comoara sufletului - copilărie. Copil pierdut când a citit primul cotidian. Pierdut în antimeridian anterior, furat de suflet călător... al ei... al tău... al meu.

Ce mari piramide mai prinde privirea ta prin mine, acum, fericito? Multe-s uscate, ale mele ude-n unde de undelemn, unde-s toate lunile apuse, aprinse, șapte? Acum vin alte ele spânzurate-n dulapul cu sutiene și sentimente ce le aruncă la gunoi, cu vechi noi și noi voi. Acum am alte sticle sparte-n scalpul îngerilor căci mă scald și scad în privirea lor, mă prind de aripi și mă azvârlă pe pământ prost și contra cost dau suflet când mi se cere armă, dar: ”Iubire, mai toarnă!”.

La geamurile mele, jaluzelele noi ce-mi feresc jivinele de junglele de afară, izvoarele dinăuntru de neiubitele de odinioară, inelele din suflet de inocentele din comoară. Dar printre jaluzelele pătate de nori de fum și scrum văd și doi ochi noi ca două zale. Nu așteptam vizite prea curând, zic eu, mai murdărind puțin scrumiera Domnului cu răul somnului din mine, suflet ce vând pe dragostea din tine, în fine...

Îi ofer un loc, îi aduc o cafea, își împreunează mâinile la mijloc, și n-o las să plătească ea. Draga mea, draga de ea, eu chiar te plac cu toate ce îmi zac în trup și-n oase, și-n artere păcătoase, și chiar te vreau precum altele plângeau după mine.

Și te-aștept, te caut, căci te vreau, suflet fugar.

Vreau să plec, cu nimicul să mă-nsor, suflet călător.