Gandurile unui vampir

Oglinda inca zacea sparta in timp ce ma holbam la ea. Puteam vedea mici franturi din propriul chip in acele cioburi pline de sange. Ar fi fost oarecum gustos, insa era propriul meu sange si e un gust mult prea cunoscut pentru a fi special. Plus, nu mi-e sete, sunt doar...doar plictisit.
"Vreau sa fiu iarasi normal. Vreau doar sa am dorinte proprii, fara a fi ghidate de toate nevoile astea crude. Mi se face scarba doar cand ma gandesc la asta. Vreau sa fiu normal." Toate aceste ganduri se zbateau in mine, tipau in mine.
"Dar esti normal. Ce te face sa crezi ca nu esti normal? Esti mai normal decat toti din jurul tau."imi raspunse imaginea din oglinda cu o voce sacadata parca de mort, parca din alta lume. Deja vocea parea sa ma cheme, sa ma imbratiseze, sa ma contopeasca cu ea. "De ce nu renunti la umanitate sa scapi naibii de gandurile astea?Nu te ajuta la nimic, stii nu?"
"Stiu." Ceva parea sa se apropie de mine, vocea venea tot mai aproape, creatura din spatele ei parea sa doreasca sa ma imbratiseze, sa ma captureze. Lacrimi din ochii mei tristi incepeau sa serpuiasca pe ce-a ramas din corpul meu si cu genunchii tremuranzi cad printre cioburi.
Deodata, creatura aceea, intinde bratele din cioburi si ma imbratiseaza bland. "Haide, de ce sa jucam un joc prostesc, vino aici. Nu mai fi asa temator, luna te priveste, nu te face de ras. Intunericul e acolo, pentru noi. Nu iti mai mazgali trecutul cu lacrimi, nu are rost. Tu esti eu. Vreau sa zambesti la gandul asta, nu sa incerci sa ma distrugi, te caut de atata timp! Nu iti poti spala gandurile in lacrimi, dragule, linisteste-te. Noi ne stim dintotdeauna, stii ca mereu am fost alaturi de tine." au fost ultimele cuvinte ale creaturii inainte de mult asteptatul final.
Creatura incepu sa patrunda incet in mine, din picioare pana in corzile vocale ce rasunau prin tipetele mele ingrozite. Urca tot mai sus inauntrul meu, printr-un fel de coridoare, alergand zambitor prin mine in timp ce corpul meu se schimba odata cu el, in timp ce glasul meu se stingea de durere.
Dar totul a tinut doar cateva clipe si ridicandu-ma am revazut oglinda, insa nu era deloc aceeasi persoana in spatele ei. Acum creatura eram eu. O creatura insetata, degradanta si totusi zambitoare si galanta. Ciudata in felul ei si totusi nobila in stilul ei absolut infect. Lumina si intuneric, dragoste si ura, perfectiune si dezechilibru, monstru si divin. Totusi, parea incantatoare sub acei ochi plini de ura.
"Era si cazul sa apari." rosti oglinda si imaginea creaturii disparu in locul din care a venit, din mine.

        "Nu imi place sa intarzii..."
        Dar o face de fiecare data, intarzie de obicei iar timpul isi schimba culoarea, cu pasi grabiti trece pe langa mine si imi pune piedica. Nu o cunosc de multa vreme dar ea are timpul, atentia si masca mea.Timpul se ridica si corpul imi amorteste; in pasi grabiti plec, culorile ma apasa, durerile revin, iar intrebarile continua, teama si obsesia se joaca in ura mea de foc si zambind plin de lacrimi ii fac cu mana...
        Dar nu e acolo, o astept si stiu ca nu va veni, intarzie si incep sa ma ingrijorez.
        "Stii ca nu imi place sa intarzii..."
        Timpul ei e diferit, suntem amandoi si totusi niciunul, semanam si totusi suntem opusi. Astept in continuare, cu speranta ca nu isi va uita zambetul sau cel putin, nu ma va uita pe mine...dar oricum, ea nu stie, ce imi pasa ca intarzie?
         Plec, ma departez usor de locul in care trebuia sa o intalnesc, nu mai are rost, timpul a inchis tot ce a fost. Cu privirea in pamant, o mana imi atinge umarul si imi spune sub un zambet:"Imi pare rau."
        "Ai intarziat.Nu'i nimic.Eu nu ma supar niciodata."
   

Sa gustam si din lacrimi

        De ce sa mint frumos?Ne-am avut si ne-am pierdut. Nimic mai mult, nimic mai putin. Nu mai incerca sa tipi in mine, eu nu ma pot auzi. Nu imi mai casca ranile, cicatricele mele sunt doar o mandrie.
        Ti-am oferit cat am putut, dar nu functioneaza in felul asta. Poate nu am avut niciodata o inima sa iti ofer, iar daca am avut, probabil era a altcuiva. De ce sa ma ascund in spatele fumului? De ce sa imi inec sentimentele in scrum? De ce sa imi inchid de unul singur cartea? Cat de multe imi lipsesc! Cat de mult imi lipsesti!
        De ce totul se schimba, lumina, culoarea, eu? De ce setea asta obscura ma apasa? De ce se schimba totul odata cu mine? Hai sa ne pierdem din nou amintirile in cestile de cafea, sa iti treci sufletul prin mine ca frigul prin haine, sa radem iarasi in fata fulgilor de nea, sa ne coasem vietile una de alta si sa le despartim, iarasi si iarasi, ca un joc sadic in care nimeni nu are de castigat, pana unul va ceda. Dar tu nu poti intelege. Vreau sa tipi la mine, sa imi spui ca suntem impreuna din nou, sa ma urasti cand iti spun ca te iubesc si sa ma iubesti cand ti-o arat.
       Si iar vine iarna.O sa stau, asteptandu-te, plangand ca turturii ce se topesc, asteptand sa vina soarele sa imi stearga lacrimile si o sa starnesc ninsori din pasii ce mi-i port spre tine. Pacat ca e iarna numai in mine.

Pleaca, soare

       Te-am rugat sa iesi din gandul meu. De ce ma faci sa te regasesc in mine? De ce vii acum, dupa atata timp, sa aprinzi foc mocnit din gheata inimii mele?
       Ce te face sa crezi ca mai vreau, ca mai pot?Ai baut destul din mine, ce te face sa crezi ca te mai poti spala in lacrimile mele?Ce te face sa crezi ca mai am lacrimi si pentru tine?
       Dar oricum, dupa fiecare betie din lacrimile mele, venea un altul sa te ia dar mereu te intorci mai provocatoare, mai fermecatoare mai indecisa, ca un betiv ce isi urmeaza alene drumul sa aibe grija de copilul sau. Iar eu ca un prost te las sa te sprijini, sa nu cazi langa mine, sa te lovesti si sa ajungi...un nimeni.
       Nu'i nimic, intr'o zi restul lumii va deveni prea frumoasa pentru noi si ne vom putea tari amandoi in iadul nostru perpetuum. ăn care existam doar noi.