Gandurile unui vampir

Oglinda inca zacea sparta in timp ce ma holbam la ea. Puteam vedea mici franturi din propriul chip in acele cioburi pline de sange. Ar fi fost oarecum gustos, insa era propriul meu sange si e un gust mult prea cunoscut pentru a fi special. Plus, nu mi-e sete, sunt doar...doar plictisit.
"Vreau sa fiu iarasi normal. Vreau doar sa am dorinte proprii, fara a fi ghidate de toate nevoile astea crude. Mi se face scarba doar cand ma gandesc la asta. Vreau sa fiu normal." Toate aceste ganduri se zbateau in mine, tipau in mine.
"Dar esti normal. Ce te face sa crezi ca nu esti normal? Esti mai normal decat toti din jurul tau."imi raspunse imaginea din oglinda cu o voce sacadata parca de mort, parca din alta lume. Deja vocea parea sa ma cheme, sa ma imbratiseze, sa ma contopeasca cu ea. "De ce nu renunti la umanitate sa scapi naibii de gandurile astea?Nu te ajuta la nimic, stii nu?"
"Stiu." Ceva parea sa se apropie de mine, vocea venea tot mai aproape, creatura din spatele ei parea sa doreasca sa ma imbratiseze, sa ma captureze. Lacrimi din ochii mei tristi incepeau sa serpuiasca pe ce-a ramas din corpul meu si cu genunchii tremuranzi cad printre cioburi.
Deodata, creatura aceea, intinde bratele din cioburi si ma imbratiseaza bland. "Haide, de ce sa jucam un joc prostesc, vino aici. Nu mai fi asa temator, luna te priveste, nu te face de ras. Intunericul e acolo, pentru noi. Nu iti mai mazgali trecutul cu lacrimi, nu are rost. Tu esti eu. Vreau sa zambesti la gandul asta, nu sa incerci sa ma distrugi, te caut de atata timp! Nu iti poti spala gandurile in lacrimi, dragule, linisteste-te. Noi ne stim dintotdeauna, stii ca mereu am fost alaturi de tine." au fost ultimele cuvinte ale creaturii inainte de mult asteptatul final.
Creatura incepu sa patrunda incet in mine, din picioare pana in corzile vocale ce rasunau prin tipetele mele ingrozite. Urca tot mai sus inauntrul meu, printr-un fel de coridoare, alergand zambitor prin mine in timp ce corpul meu se schimba odata cu el, in timp ce glasul meu se stingea de durere.
Dar totul a tinut doar cateva clipe si ridicandu-ma am revazut oglinda, insa nu era deloc aceeasi persoana in spatele ei. Acum creatura eram eu. O creatura insetata, degradanta si totusi zambitoare si galanta. Ciudata in felul ei si totusi nobila in stilul ei absolut infect. Lumina si intuneric, dragoste si ura, perfectiune si dezechilibru, monstru si divin. Totusi, parea incantatoare sub acei ochi plini de ura.
"Era si cazul sa apari." rosti oglinda si imaginea creaturii disparu in locul din care a venit, din mine.

        "Nu imi place sa intarzii..."
        Dar o face de fiecare data, intarzie de obicei iar timpul isi schimba culoarea, cu pasi grabiti trece pe langa mine si imi pune piedica. Nu o cunosc de multa vreme dar ea are timpul, atentia si masca mea.Timpul se ridica si corpul imi amorteste; in pasi grabiti plec, culorile ma apasa, durerile revin, iar intrebarile continua, teama si obsesia se joaca in ura mea de foc si zambind plin de lacrimi ii fac cu mana...
        Dar nu e acolo, o astept si stiu ca nu va veni, intarzie si incep sa ma ingrijorez.
        "Stii ca nu imi place sa intarzii..."
        Timpul ei e diferit, suntem amandoi si totusi niciunul, semanam si totusi suntem opusi. Astept in continuare, cu speranta ca nu isi va uita zambetul sau cel putin, nu ma va uita pe mine...dar oricum, ea nu stie, ce imi pasa ca intarzie?
         Plec, ma departez usor de locul in care trebuia sa o intalnesc, nu mai are rost, timpul a inchis tot ce a fost. Cu privirea in pamant, o mana imi atinge umarul si imi spune sub un zambet:"Imi pare rau."
        "Ai intarziat.Nu'i nimic.Eu nu ma supar niciodata."
   

Sa gustam si din lacrimi

        De ce sa mint frumos?Ne-am avut si ne-am pierdut. Nimic mai mult, nimic mai putin. Nu mai incerca sa tipi in mine, eu nu ma pot auzi. Nu imi mai casca ranile, cicatricele mele sunt doar o mandrie.
        Ti-am oferit cat am putut, dar nu functioneaza in felul asta. Poate nu am avut niciodata o inima sa iti ofer, iar daca am avut, probabil era a altcuiva. De ce sa ma ascund in spatele fumului? De ce sa imi inec sentimentele in scrum? De ce sa imi inchid de unul singur cartea? Cat de multe imi lipsesc! Cat de mult imi lipsesti!
        De ce totul se schimba, lumina, culoarea, eu? De ce setea asta obscura ma apasa? De ce se schimba totul odata cu mine? Hai sa ne pierdem din nou amintirile in cestile de cafea, sa iti treci sufletul prin mine ca frigul prin haine, sa radem iarasi in fata fulgilor de nea, sa ne coasem vietile una de alta si sa le despartim, iarasi si iarasi, ca un joc sadic in care nimeni nu are de castigat, pana unul va ceda. Dar tu nu poti intelege. Vreau sa tipi la mine, sa imi spui ca suntem impreuna din nou, sa ma urasti cand iti spun ca te iubesc si sa ma iubesti cand ti-o arat.
       Si iar vine iarna.O sa stau, asteptandu-te, plangand ca turturii ce se topesc, asteptand sa vina soarele sa imi stearga lacrimile si o sa starnesc ninsori din pasii ce mi-i port spre tine. Pacat ca e iarna numai in mine.

Pleaca, soare

       Te-am rugat sa iesi din gandul meu. De ce ma faci sa te regasesc in mine? De ce vii acum, dupa atata timp, sa aprinzi foc mocnit din gheata inimii mele?
       Ce te face sa crezi ca mai vreau, ca mai pot?Ai baut destul din mine, ce te face sa crezi ca te mai poti spala in lacrimile mele?Ce te face sa crezi ca mai am lacrimi si pentru tine?
       Dar oricum, dupa fiecare betie din lacrimile mele, venea un altul sa te ia dar mereu te intorci mai provocatoare, mai fermecatoare mai indecisa, ca un betiv ce isi urmeaza alene drumul sa aibe grija de copilul sau. Iar eu ca un prost te las sa te sprijini, sa nu cazi langa mine, sa te lovesti si sa ajungi...un nimeni.
       Nu'i nimic, intr'o zi restul lumii va deveni prea frumoasa pentru noi si ne vom putea tari amandoi in iadul nostru perpetuum. ăn care existam doar noi.

Memento

« Nu…pot… muri acum !

În timp ce moartea se apropie, ultimele bătăi ale inimii sunt ca nişte fire de nisip ce se scurg dintr-o clepsidră spartă . Cu paşi înceţi totul se întunecă …Sângele curge …de ce am fost aşa de neatent ?…Nu are cum sa se termine acum.»

-Nu poţi să cedezi acum Henric, revino-ţi !Mai ai multe de facut ,nu poţi să-l laşi să câştige !Ridică-te şi luptă !

- Nu pot muri ! Nu pot muri!Nu pot muri!..(tuşeşte şi scuipă sănge)...

Sunt într-o grădină frumoasă , armonios aranjată , cu statui ce îşi dezvăluiesc proprile poveşti, flori ce completeză farmecul acelui loc sfânt . Este grădina sufletului nobil al eroului ,iar în mijlocul ei o fântână veşnică ce curge apă cristalină.

-Nu te voi lăsa să pieri pentru nimic , Henric !

Glasul îngerului se aude tot mai distant , numai poate ajunge la inima-i pierdută în negură . Multe imagini năvălesc , în acele clipe eterne ,imagini ale persoanelor iubite,al lucrurilor greu uitate. Întunericul creşte , florile încet ofilesc ,cerul ce era odată albastru acum e de un negru obscur…totul se schimbă drastic ,ceva face asta …moartea e aproape .

(Nu te opri în faţa niciunui obstacol , nu lăsa îndoiala să-ţi destrame sufletul.)

-Nu pot muri !(tuşeşte) ;Poate avea dreptate Ihm , ca nemurirea e obţinută doar dacă nu permiţi îndoielii să-ţi păteze sufletul .Poate , îmi e frică ?Încerc să uit durerea dar nu pot şi mie frig .Iartă-mi neputinţa Gavril .Adio !

Cade in etern , un drum fără întoarcere , inima lui bate întru-un ritm sacadat aproape de a se opri , amintirile îl cuprind ;tot ceea ce a văzut , a simţit , a uitat le vede în timp ce cade.

Îngerul de Aur nu-i poate permite regelui să moară , să fie uitat ,se duce dupa el să-l salveze …

…..

Tată !Tată !tată !!!

Încă odată micul băiat vede cum tatal său pleacă spre locuri necunoscute .Acesta poartă armura sa de război ,frumos ornată cu un leu şi o floare în gură , iar petalele sunt cazute - totul în roşu- însemnele Imperiului Antonis .O adiere placută in această zi de primăvara , la palat…o ultima privire in urma a tatălui

-Tată !!Nu pleca !! strigă micul Henric.

Tatăl este Quis Antonis ,imparat , gardian al celor 5 pietre ,tata al celor doi copii ce î-il văd plecând . Doi copii ce-i vor moşteni blestmeul şi datoria…Alphonse şi Henric.

-Aşa trebuie să fie de fiecare dată ,tată ?întreaba cel mai mare dintre copii.

-Ştii ce povară trebuie să car pe umerii mei , din moment ce sunt gardian al pietrelor.Dacă n-am fi noi ,profeţia ar fi împlinită ,iar lumea asta ar cădea în haos ,în mâinile Îngerului Întunericului.Vrei acest lucru ? zice apropriindu-se de Alphonse - îi pune mâna pe umăr ;Vrei ca ţelul nostru ,de generaţii la rândul ,să fi fost numai în van ?

-Dar , familia noastră ?lacrimile încep să se prelingă pe obrazul fraged al lui Alphonse .Nu trebuie să fim fericiţi , toţi să fim împreuna ?

-Nu fi naiv ,Alphonse !Va veni si rândul tau .Ai să vezi !Cu aceste ultime cuvinte , Quis se depărtează de iubiţii fii ai săi .Leon ,să ai mare grija de ei am încredere în tine - încalecă. In hoc signo vinces , vechi prieten !

Leon se apropie de Quis şi îi spune :

-Ştiu că nu te vei mai întoarce , a venit momentul în care blestemul se va împlini şi te vei transforma în ceva inefabil , în ceva ce n-ai vrea ca cei doi să vadă .Te cunosc de foarte mult timp , şi va fi o onoare sa î-ţi servesc ultimul tău ordin ,Sire . In hoc signo vinces .

Nu poate să le zică copiilor că nu se va mai întoarce. Ironic e că soarta lor e aceeaşi ,nu au voie să apună în linişte .Fiinţele născute din păcat nu au voie să cunască eternitatea .Nu pot fugii de ce-i aşteaptă , dar măcar petru încă căţiva ani acele două stele ale Împăratului să nu cunoască Adevărul .

Pleacă…încet, încet tropotul copitelor se aude din ce in ce mai distant.

-Se va întoarce .

-Sper să ai dreptate,Leon…zise Alphonse, printre lacrimi.

Leon se aproprie de Henric să-i aline suferinţa plecarii tatălui acestuia.

-Gata, gata !Hai ,linistestete !O sa revină,te asigur eu.

Mic jurnal de buzunar (7)

         

             Un moment de cumpănă , până și gândurile de pe foaie au fugit .Au fugit de mine , un creator lipsit de orice fel de inspirați e . Iar zidurile lumii concepute de mine stau pe punctul de a se dărma .Nimic clădit de mintea simplista umană nu va rezista timpului nemilos .

        Gândul cioplit e șui și nu își poate găsi loc nicăieri  , e doar o piesă lipsită de sens . 

              

         *Iar lumea-i o piesă lipsită de sens *

        Încet totul se degradează , totul în lipsa unei forme de inspirație sau a cuiva . Lumea închisă în pagini e supusă pieirii , ceva obscur îmi îngrădește dreptul de a respira . de a crea . 

          Și am rămas doar eu , prins și țintuit de lanțuri de gânduri neîntregite .   

Fum , regrete și o sticlă plină de amintiri

Uite-mă în fața acestui zid ridicat din regrete , regrete dulce-amare . E un zid plin de imagini , vorbe și doar tu  .Această ultimă țigară m-a mințit că mă poate împăca cu gândul cât de mult am greșit pretinzând că te pot iubi .Expir numai gânduri înfășurate în fum  înecăcios , gânduri bune , gânduri nule despre cum  ar fi fost dacă ...și încă o fărâmă de amintire se scurge din sticla deja terminată . Această sticlă are data noastră , e veche , în care sălășluiau sute de mii de clipe împreuna .Și m-am îmbătat de dor . E amuzant , căci niciodată n-am să mă trezesc din beție , sticla , da sticla e interminabilă

Fărâmă de amintire

Un jalnic gând de amor
Străbate ziduri întunecate de un simplu dor  
Tot încerc să  adorm dar
o umbră a zâmbetului tău
Ca un vifor se așterne asupra-mi
oprindu-mi mintea în a te căuta
oprindu-mi inima în a te revedea.

Cum să te uit ?
când fața-ți e atât de caldă
Iar foaia atât de albă
Ochii atât de aproape
Iar gânduri și amor demult arse
arse pentru a-mi face cald


Vorbele tale au creat
o rană cusută cu vină  

Am rămas fără un strop de inspirație
Fără un gram de motivație
în a spera
de a mai scrie ceva .

Poem pentru un suras (nefinalizat)

Adânci sunt nopțile tăcerii
Când năluca iubirii
Mă trezește de pe patul meu 
De frunze moarte și mă ridic greu
Dar realizez cât de mult te iubesc
Și îți mulțumesc.


Adânci sunt nopțile tăcerii
Când speranța iubirii
Din nou mă amăgește 
Într-un amalgam de sentimente 
Dornice de regrete 


Adânci sunt nopțile tăcerii
Când ochii ei 
Pleacă , se ascund și nu-i mai văd  
Alerg după ei și cred 
Că încă o dată să-i găsesc 
Și să-i recunosc 

.............................


Există un loc anume 
Poate intr-o altă lume 
Unde timpul nu trece 
Și sta atât de rece  
Unde vorbele din gura 
Nu au loc de o mură 
Unde totul n-are sfârșit 
Unde începe un mit 
Unde stau cu mâinile la tâmple 
Și aștept ceva să se întâmple 
Unde speranța n-a dispărut  
Unde încă a început 


Există acest loc anume ?
Pentru mine lume?

Cadente din apa

Cadenţe din apă

           

                        Ce este Dunărea?

                        Un loc al începuturilor

                        Şi al sfârşiturilor ,

                        Un mit din care mă hrănesc zi de zi.

                        Ce este Dunărea ?

                      Aş putea crede 

                        Că-i o stea ce a răsărit 

                        De pe albastrul infinit …

                        Şi o văd atât de limpede !

                        Cum aş putea uita

                        Apa în care  iubirea mea  

                         S-a botezat ?

                        Unde încă un vis se construia , în privirea ta ?

                        Valul a spălat timpul şi

                       am renăscut.