despre creaţie

[*vlad*(>-.-)>!<(^.^<)*sab*]

 

Există opt versuri în lumea asta care s-au născut în noi toţi,iar dragul meu Mircea,le-a aşezat pe hârtie cum a ştiut el mai bine.Îl iubesc pe omul din acest om.Având în vedere că e profesor universitar la Facultatea de Litere din Bucureşti,este totuşi un om simplu,şi dincolo de toate astea,este un artist.Pur şi simplu un om extraordinar şi genial din punctul meu de vedere. 

Versurile sunt următoarele :
 
 când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
 când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
 când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
 când eşti nefericit nu are sens să o spui.
 
 când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
 când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
 când eşti la pământ cine se interesează de tine?
 cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?
 
 Probabil ştiţi că acestea sunt doar primele două strofe din poemul ''când ai nevoie de dragoste'' scris de Mircea Cărtărescu,căci despre el vorbesc.
 Poezia asta este ca un fel de motto în viaţa mea,o deviză.M-am gândit să-mi tatuez aceste două strofe pe spate când voi fi mai mare.Le iubesc prea mult.Le iubesc cu toată fiinţă mea.Le iubesc pentru că sunt adevărul gol-goluţ şi trist,verdictul la melancolie.Cred că e imposibil ca cineva să nu fi gustat din melacolie,să n-o fi mirosit.Versurile astea sunt ceva ce poţi să strângi în braţe când nu ai pe cine,ceva ce poate iubit de asemenea,ceva la care să apelezi,nu neapărat o consolare,ci ceva care să te înalţe şi mai mult în melacolie.Poate că suferi,dar te purifici.

 De asemenea,aprofundarea de acest tip se poate transforma în suferinţă şi nefericire benevolă.Uneori mi se întâmplă,când sunt ''fericita'' sau când mi-e bine..ca să zic aşa,să caut nefericirea.Alerg după ea pentru că am nevoie de ea.Nu ştiu cum să explic asta,dar nu fac parte din categoria oamenilor normali.Atunci când te numeşti artist,nu te numeşti aşa pentru că ai dobândit asta,ci pentru că te-ai născut cu asta.E ca un stigmat cu care te identifici toată viaţă.Nu poţi să schimbi asta,nici dacă ai vrea.Nu noi ne alegem destinul,ci el pe noi.Poezia m-a ales pe mine.Poezia îmi este umbră.Nu există artişti fericiţi.Asta este părerea mea.Orice creaţie presupune sacrificiu şi delimitare.

 Să vă mai prezint un caz :

Fox Mulder: Care este cuvântul magic?
Kenneth Ungar: Emet. Vedeţi... Alef, Mem, Tav... Alcătuiesc cuvântul Emet.
Fox Mulder: Nu vorbesc ebraică, nu ştiu ce înseamnă asta.
Kenneth Ungar: Adevăr. Emet înseamnă adevăr. Vedeţi, domnule Mulder, chiar aici este paradoxul... pentru că pericolul adevărului este conţinut în însuşi cuvântul Golem. Care înseamnă materie fără formă, trup fără suflet.
Fox Mulder: Deci Golemul este o creaţie imperfectă.
Kenneth Ungar: O, un fel de monstru chiar. Incapabil să vorbească sau să simtă altceva în afară de cele mai primitive emoţii. Înnebuneşte şi trebuie să fie distrus de către creatorul său.
Fox Mulder: Distrus, cum?
Kenneth Ungar: Ştergând prima literă, Alef. Emet devine Met... care înseamnă mort. Din nou, domnule Mulder... puterea literelor, nu doar de a crea, ci şi de a ucide.

 Ceea ce vreau să spun cu asta,este că poezia înseamnă viaţa văzută prin ochii unui poet. Nimic prea greu de înţeles doar că mulţi nu ştiu că poetul şi poezia au fiecare drept de viaţă şi de moarte asupra celuilalt. Am preluat această idee cu care sunt în totalitate de acord,de pe blogul unui prieten,deci nu-mi aparţine.

 Sunt atât de multe de zis despre relaţia între om şi poezie.Nu ştiu să definesc poezia cum nu ştiu să definesc nici dragostea,pentru că sunt una şi aceeaşi.Indiferent de tematică,toate creaţiile se nasc dintr-un plâns şi o tăcere(Constantin Noica în Sentimentul românesc al fiinţei ).
 
 Nu sunt un om normal,nu pentru că sunt schizofrenică,ci pentru că am o viziune abstractă asupra lucrurilor.După spusele lui Cioran,omul e o lume în lume.

[ Ajunge pentru seara asta.Când voi avea cu cine să dezbat acest subiect,mă voi întoarce. ]